Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
 Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

Somnoroase păsărele Comentariu

Poezia „Somnoroase păsărele”, scrisă de Mihai Eminescu, este o bijuterie lirică ce reflectă iubirea poetului pentru natură și capacitatea sa de a conferi universului o dimensiune onirică.

În aceste versuri scurte, Eminescu reușește să creeze o atmosferă de calm, pace și liniște prin intermediul imaginilor poetice și al vocabularului selectat cu grijă.

Titlul poeziei, „Somnoroase păsărele”, ne introduce direct într-o lume plină de blândețe și odihnă. Poezia este compusă din trei catrene, fiecare având propria unitate tematică și imagistică, dar fiind legate între ele printr-un filon comun centrat pe ideea de noapte și de odihnă.

Primul catren descrie momentul în care natura intră în repaus: păsările se ascund în ramurile copacilor, iar izvoarele par să suspine în tăcerea codrului. Această personificare a izvoarelor ce suspină adaugă o notă de melancolie scenei, contrastând cu tăcerea imperturbabilă a codrului.

Al doilea catren continuă cu imaginea lebedei ce se retrage pentru a dormi între trestii, un simbol al purității și al grației. Rugămintea poetului pentru ca îngerii să fie aproape și pentru un „somn dulce” conferă un ton aproape rugător și protector acestui tablou nocturn.

Ultimul catren înalță scena la nivelul unei feerii, cu luna ce răsare „mândra” peste noapte, subliniind visarea și armonia ce domnesc în peisaj. Finalul, „Noapte bună!”, reiterează ideea de odihnă și de încheiere a zilei, sugerând închiderea unui ciclu și începutul unui tărâm al viselor.

Stilistic, Eminescu folosește o limbă poetică rafinată, cu o muzicalitate accentuată de rimele îmbrățișate și aliterații. Atmosfera calmă, aproape hipnotică a poeziei este învăluită într-o melodie blândă, contribuind la sentimentul general de pace și lin.

În concluzie, „Somnoroase păsărele” este o odă adusă nopții și naturii, un colț de rai unde grijile zilnice sunt puse la dormit, iar frumusețea și armonia naturii sunt celebrate într-un mod profund poetic și emoțional. Acest poem reverberează cu sensibilitatea și dragostea lui Eminescu pentru frumos și etern.

„Dunărea Albastră” este una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite compoziții de muzică clasică, fiind o operetă în valuri valsează compusă de Johann Strauss (fiul). Cu titlul original „An der schönen blauen Donau”, acest vals este opusul 314 și a fost compus în 1866. De-a lungul timpului, a devenit un simbol cultural emblematic al muzicii vieneze și al balurilor aristocrate.

Johann Strauss (fiul) s-a născut în Viena, Austria, în 1825 și a fost, de asemenea, cunoscut sub numele de „Regele Valsului”. El a urmat pașii tatălui său, Johann Strauss (tatăl), devenind un prolific compozitor și director de orchestră care a adus contribuții semnificative în domeniul muzicii de dans. În întreaga sa carieră, Johann Strauss (fiul) a compus peste 500 de valsuri, polci, cvadrile și alte piese de dans, dar „Dunărea Albastră” rămâne capodopera sa.

Premiera valsului a avut loc la 15 februarie 1867, la un concert al Wiener Männergesang-Verein (Asociația Corală a Bărbaților din Viena), iar succesul inițial a fost destul de modest. Cu toate acestea, popularitatea compoziției a crescut rapid, stabilindu-se ca unul dintre cele mai semnificative lucrări ale perioadei romantice și unul din pilonii muzicii de vals.

Valsul începe cu o introducere lentă și solemnă, după care intră celebrul motive valsant în 3/4, care imită sunetul valurilor fluviului Dunărea. Cu o melodie calmă și o armonizare grațioasă, „Dunărea Albastră” evocă sentimentul de plutire pe apele legendare ale celui de-al doilea cel mai lung râu din Europa. Strauss a reușit să captureze esența și frumusețea Dunării prin notele sale, creând o lucrare care îmbină romantismul cu un aer de nostalgie.

De-a lungul pieței sale, valsul se dezvoltă și preia diferite nuanțe melodice, rămânând însă fidel atmosferei de serenitate și eleganță. „Dunărea Albastră” a fost compusă în cinci părți distincte, culminând cu o coda triumfătoare. Fiecare parte a valsului are teme și secvențe muzicale proprii, dar toate sunt unite de ritmul caracteristic al valsului, care imită pulsațiile inimii și rotirea dansatorilor în sala de bal.

Valsul „Dunărea Albastră” a căpătat o notorietate și mai mare în secolului al XX-lea, când a început să fie folosit ca muzică de încheiere pentru concertele de Anul Nou ale Filarmonicii din Viena. Astăzi, este considerat unul dintre punctele culminante ale acestui eveniment muzical televizat la nivel mondial, aducând o bucurie și o tradiție care străbat generațiile.

În afara sferei concertistice, „Dunărea Albastră” a fost utilizată și în diverse contexte culturale și media, de la coloane sonore pentru filme și reclame, până la evenimente sportive. De asemenea, valsul a pătruns în învățământul muzical, devenind o piesă obișnuită în repertoriul studenților la muzică datorită frumuseții și accesibilității sale.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

Floare Albastră Comentariu

Poezia „Floare Albastră” de Mihai Eminescu este frecvent citată ca una dintre cele mai reprezentative și apreciate opere ale poetului, și deopotrivă un simbol al liricii eminesciene. În esență, ea captiva prin contrastul dintre ideal și realitate, dintre aspirațiile inalte ale sufletului uman și emoțiile pământești intime, concentrându-se pe tema iubirii neîmplinite și trecerea ireversibilă a timpului.

Prima parte a poeziei explorează aspiraţiile sublime ale eului liric, descriind o lume plină de idealuri și visuri, plasându-l pe cititor în fața unei perspective cosmice. Există o tendință spre însingurare și reflecție, către meditație asupra măreției lumii și complexității universului.

Pe de altă parte, cea de-a doua secțiune a poeziei relevă o schimbare de ton, fiind mult mai pământească și vie, încărcată de imagini ale unei iubiri tineresti și nevinovate. Eminescu ilustrează o escapadă romantică în natură, un refugiu idilic, prin care perechea este învăluită în simplitatea si frumusețea momentelor intime, cu descrieri senzoriale, ce pun accent pe prezența și pe bucuriile mici ale vieții.

Urmând structura unui poem romantic, „Floare Albastră” ne duce printr-un carusel de sentimente și imagini – de la visele idealiste și grandioase la momentele private de iubire tandră și bucurie neînfrânată. Finalul poeziei, însă, aduce cu sine o-ntoarcere la realitate și sentimentul de melancolie provocat de trecerea ireversibilă a timpului, materializată în dispariția iubirii menționate în ultima strofă.

Eminescu folosește „floarea albastră”, o imagine recurentă în literatura romantică, mai ales în germană (adică „die blaue Blume”), ca simbol al aspirației spre ideal, o căutare perpetuă ce nu pare să ajungă vreodată la împlinire. Ideea de floare albastră se leagă de dorința de evadare din condiția umană limitată și de atingere a infinitului, tema predilectă pentru romantici.

Limbajul poeziei este evocator și plin de imagini vizuale și auditive puternice, care antrenează simțurile cititorului și îl transpun în universul poetic eminescian. Folosirea îmbinată a discursului direct și a celor simbolurilor care se suprapun creează un joc între realitate și fantezie, punctând tumultul interior al poetului între a trăi în lumea reală și a zăbovi în spațiul viselor.

În concluzie, „Floare Albastră” rămâne o operă profundă și complexă, în care Eminescu surprinde efemeritatea sentimentelor umane și contrastează tânjirea către absolut cu dragostea terestră. Este o meditație poetică despre condiția umană, iubire, visare și deziluzie,